Ce este o depresie

"Daca vrei odihna - crede. Daca vrei adevarul - cauta si sufera".

- Friedrich Nietzsche -

Din cateva conversatii mai mult sau mai putin profunde cu persoane mai mult sau mai putin apropiate, am ajuns din nou la concluzia ca din pacate foarte multi oameni nu prea stiu cu ce se mananca o depresie.

Unii confunda a fi depresiv cu a fi deprimat, altii se tem de depresie ca dracul de tamaie, din nou altii traiesc cu impresia ca o depresie vine si trece ca o raceala si e declansata musai de vreun eveniment neplacut din prezent sau de cine stie ce dezechilibre chimice din corp (ultima conceptie este sustinuta cu fervoare de medicii-scriitori-de-retete si de farmacisti si de producatorii de antidepresive), din nou altii sunt convinsi ca o depresie e un lucru nociv de care trebuie sa fugim mancand pamantul... O multime de idei preconcepute, una mai gresita ca alta.

Pana la urma, ce este o depresie? Las la o parte definitiile savante, oficiale, pe care le poate gasi oricine in internet. Pana la urma, depresia este ceea ce apare dupa ce se estompeaza furia. Si aici ma refer la furia activata si traita constient, la furia ca motor al schimbarii, nu la furia folosita doar ca ventil de descarcare periodica pentru cei care traiesc ca niste zombie si nu stiu de unde le vin emotiile. Furia este scutul de otel care ne "apara" de suferinta adunata in subconstient, furia este armura care blocheaza vechile dureri de a ajunge in constient, iar din clipa cand constientizam acest lucru furia devine un prieten cu care putem negocia: "bai, iti faci de cap si ma dai putin peste cap, dar apoi te dai la o parte frumusel si ma lasi sa-mi fac treaba". Iar treaba se reduce la un singur lucru: sa simtim durerile reprimate. Ce-i drept, putini sunt cei care pot accepta ca trebuie sa retraim acele dureri daca vrem sa ne vindecam sufletele sfaramate in copilarie. Asta e sansa pe care ne-o da depresia.

"Ai nevoie intai de haos in sufletul tau pentru a da nastere unei stele".

- Friedrich Nietzsche -

Nu stiu altii cum sunt (ha!), dar la mine totul functioneaza ciclic: am perioade "normale" (haha), apoi am perioade de furie cand deja stiu ca se anunta o depresie majora; cu cat furia e mai crancena si mai durabila, cu atat stiu ca dincolo de ea se ascunde o durere uriasa. Asa a fost si acum: furia s-a adunat ca o furtuna, a durat si a durat si a durat, a maturat multe in calea ei, dar la un moment dat (duminica trecuta, la ultima sedinta cu Elfriede) scutul a fost patruns de prima raza de caldura a durerii vindecatoare. Si am inceput sa plang... Am putut din nou sa plang... si sa simt durerea. Ce eliberare, ce balsam!

M-a impresionat poezia "Cantec de noapte" a lui Nietzsche, din care am sa traduc acest pasaj: "Eu nu cunosc norocul celui care ia. [...] Asta e saracia mea, ca mana sa nu mi se odihneasca niciodata din daruit; asta e invidia mea, de a vedea ochi in asteptare si noptile luminate de aspiratie." Si am mai gasit un citat revelator: "Cat adevar suporta, cat adevar indrazneste un spirit? Asta a devenit pentru mine tot mai mult unitatea de masura. Greseala (credinta intr-un ideal) nu este orbirea, greseala este lasitatea... Fiecare cucerire, fiecare pas inainte in introspectie urmeaza din curaj, din severitatea fata de noi insine, din curatenia fata de noi insine..."

Alice Miller a comentat asa: "Nietzsche vorbeste despre invidia fata de cei care pot lua, cei care au primit iubire in copilarie, care s-au putut simti in siguranta si protejati in familie, care nu sunt condamnati sa descopere lumi noi prin si in singuratate, sa le daruiasca altora si sa primeasca in schimb dusmania acestora. Insa destinul nu se lasa schimbat. Cine nu vrea sa traiasca fara adevar, trebuie sa accepte si frigul singuratatii".