Minciunile parintilor catre parinti

Am avut duminica o sedinta de terapie care m-a ajutat mult. Mai bine spus, acum am inceput sa dau din maini si sa inot in cacat, in loc sa stau nemiscata.

Elfriede se certase cu verisoara ei, care - nesuportand bine anumite adevaruri - a inceput s-o atace: "Da, ai vrut neaparat sa studiezi... Ei, si acum, cand esti tot saraca lipita, consideri ca s-a meritat?". De curand verisoara i-a scris ca s-a "informat" pe internet despre schizofrenie si borderline, dar cumva nu reuseste s-o incadreze pe Elfriede acolo (Elfriede care este psihoterapeuta). HA! Asa e cand ii dai ignorantului prea multe informatii de la sursa. Ignorantul se informeaza cu posibilitatile lui limitate ca ochelarii de cal, ignorantul are nevoie de un sistem exact, de o denumire fixa, de o incadrare a "inamicului" pentru a putea sa ignore in continuare adevarurile neplacute. Ceva la modul "Ah, aia e oricum paranoica si borderline, la ce bun sa ma gandesc la afirmatiile ei?"... Chestiile astea se trateaza cu somnambulism de zi, autosugestii budiste din ora in ora si cu Xanax 3 bilute pe zi.

I-am spus ca si in viata mea se raresc si se imputineaza oamenii autentici, cu care sa merite sa ai o relatie... A zis "Dap, asa e..." - nici urma de consolare ;-) I-am zis ca nu mai vreau small talk-ul ala gaunos care-mi mananca timpul si nervii si ca pretul platit pentru asta e mare, caci oamenii nu vor sa fie deranjati in somnul lor de veci. A zis "Dap, asa e..." - nici urma de contrazicere ;-) Pai dap, chiar asa este.

I-am spus ca nu mai vreau sa-mi pierd timpul cu parintii care nu pot debita decat dulcegarii superficiale, parintii care mint si se mint referitor la viata lor cu copiii, parintii care nu sunt sinceri si nu recunosc cat este de greu de teama ca nu cumva lumea sa-i considere "insuficient de buni", parinti care nu au pic de inclinare spre o introspectie sincera si nu vor o relatie necontrafacuta cu copiii, parintii care refuza orice fel de informare sau schimb de opinii in contradictoriu, parintii preocupati la sange de aparente (copilul sa "faca frumos" in societate si sa le imbunatateasca imaginea in propriii lor ochi si mai ales in ochii celorlalti zombie cu care se inconjoara) etc. Si tot asa.

Elfriede mi-a confirmat ca a vazut de cele mai multe ori parinti care nici nu realizeaza rolul si contributia vitala a copiilor in viata lor. Intotdeauna cand apare un copil in viata cuiva, ies la suprafata toate sentimentele reprimate ale persoanei respective, deoarece neajutorarea unui copil si dependenta lui de adult sunt niste declansatoare minunate. Mai bine zis, sentimentele reprimate incearca sa iasa la suprafata, dar 95% din oameni (daca nu mai mult) se grabesc sa anuleze, sa ignore, sa infunde la loc in subconstient emotiile neplacute care-i napadesc. Si de fapt este ceva atat de benefic! Cand mai putem gasi niste declansatori atat de naturali ai emotiilor reprimate precum sunt copiii? Cand mai putem avea sansa de a trai sentimentele si durerile reprimate si de a scapa astfel de ele? De ce ezitam? Din falsa toleranta fata de copil? Din teama noastra de vechile suferinte? Din reflex si obisnuinta?

Parintii care traiesc complet paraleli cu copiii sunt cei care spun "Da, si noi invatam ceva alaturi de copii", dar sunt vorbe goale, ei de fapt nu invata nimic, nimic nu se schimba cu adevarat in viata lor, in fiinta lor, datorita copiilor. Am ajuns la capitolul asta fiindca ii povesteam Elfriedei despre conflictul meu interior: pe de o parte trebuie sa functionez 100% ca adulta pentru David si pe de alta parte nu am voie sa ma las prada vechii dureri a copilului din mine. Intrebarea ei, care mi-a aratat adevarul, a fost: "Si cum anume functionati ca adulta?". Ahap...

Am realizat ca in multe privinte cadeam in capcana in care a trait mama mea o viata intreaga, de a ma preface ca ma simt altfel decat ma simt, de a purta o masca a veseliei pentru a-mi ascunde sentimentele de tristete care ma cuprind uneori, de a incerca de multe ori in mod absolut nenatural sa-i transmit lui David o buna dispozitie exagerata si o voiosie fortata, de teama ca el sa nu simta cumva durerea mea si asta sa-l apese. I-am spus ca totusi asta nu se intampla de foarte multe ori. Ea: "Nu se intampla de foarte multe ori sau nu constientizati de foarte multe ori?" - de atunci sunt si mai vigilenta si m-am surprins de mai multe ori pe picior gresit. Of, tendintele astea mostenite si integrate de la parinti sunt tare greu de anulat... parca jucam toti aceeasi piesa de teatru pe care ne-au interpretat-o parintii in copilarie, numai ca avem blugi moderni...

Elfriede mi-a reamintit ceva ce stiam deja: sentimentele noastre sunt doar ale noastre, nu poti apasa un copil cu tristetea ta, pentru ca el nu are posibilitatea fizica de a simti ce simti tu, pe el il doare in basca de tristetea ta sau de starile tale extreme (mersi, Ritza, pentru expresia asta), in schimb este esential ca el sa inregistreze ca mama este o persoana VIE, cu stari emotionale vitale, ca mama nu este o persoana liniara, fixa si imuabila ca un robot, ci ca paleta emotiilor umane este foarte larga si aceste emotii trebuiesc toate traite si exteriorizate cumva. In schimb daca te prefaci ca totul este roz (si believe me, niciodata nu este totul roz decat daca ne furam singuri caciula!), ii rapesti copilului dreptul si posibilitatea de a vedea si de a observa manifestarile umane reale si autentice, care sunt strans legate de starile de spirit adevarate ale cuiva.

Asta mi-a doborat muntele de remuscari si sentimente de vinovatie pe care le aveam si de atunci ma simt mai libera, eliberata mai bine zis.

Dar de ce (se) mint parintii? De ce mintiti, parinti? Ce constrangere inconstienta va determina sa purtati permanent pe fata masca vietii perfecte? E acelasi sindrom pe care-l au femeile batute de soti care se machiaza in speranta ca nimeni nu va observa vanataile? Dar ele simt vanataile, nu-i asa? Trebuie sa le simta, din moment ce sunt acolo. De ce cedati constrangerii de a parea mereu veseli in fata copiilor? De ce jucati teatru in fata copiilor, desi ar trebui sa fiti constienti ca asta le dauneaza copiilor si nu le foloseste la nimic? De ce considerati ca un copil care plange este ceva de nesuportat si trebuie potolit imediat? De ce fugiti de emotii puternice? De ce, oameni raniti sufleteste, faceti glume permanent si va ascundeti in spatele umorului, de ce fugiti atat de mult de durere? De ce dormiti o viata cand puteti sa fiti treji si sa va uitati in voi insiva fara sa vi se faca rau de ameteala? Traiti autentic, mai oameni buni, nu va refuzati dreptul de a simti, lasati-va inima cuprinsa de emotii, fie ele "pozitive" sau "negative", dar traiti, dati-va dreptul asta pe care parintii au vrut sa vi-l rapeasca!

Dap, pretul e mare pentru oamenii care vor sa traiasca in adevar, dar merita platit, va asigur!