Degetul pe rana

Motto: Trebuie mai intai ca trecutul sa te ajunga din urma inainte de a deveni istorie.

Mai intai te sperie de moarte si apoi te lasa singura cu panica. Ea este monstrul din basmul pe care nu ti l-a citit nimeni niciodata, iar tu, copilul, nu poti sa-ti dai seama de asta... nu ai cum sa stii ca vorbele, actiunile si chiar si omiterile ei sunt monstruoase. Nimeni nu este langa tine in acele clipe, sa vada si sa auda ce-ti spune ea si cum iti inoculeaza teroarea in fiecare fibra a trupului. Nimeni nu este langa tine atunci cand ea lasa frau liber monstrului din ea, nimeni nu percepe si nu realizeaza ca ea iti transmite pe un canal a carei frecventa o ai doar tu toate otravurile adunate in mintea si sufletul ei o viata intreaga, ca ea iti injecteaza zi de zi acelasi venin pe care l-a inghitit si ea de la parintii ei.

Nimeni nu este langa tine care sa fie capabil sa vada monstrul ca atare, sa-i spuna pe nume, sa se infurie in numele tau si sa-ti fie alaturi in restriste. Matusa ta a incercat odata sa intervina, cand monstrul te-a ciupit de brat cu o rautate de nedescris (o considera o prostuta si o naiva si de aceea si-a permis sa-si piarda controlul in prezenta ei). Matusa s-a infuriat si a ciupit si ea monstrul cat a putut de tare, intreband "Tie iti place sa fii ciupita asa?". A fost prima si ultima interventie, dupa ce monstrul si-a desfasurat intreaga strategie de razbunare, interzicandu-i matusii contactul cu tine pentru cateva saptamani!

Nimeni nu este langa tine si astfel lacrimile incep sa se usuce si sa fie inghitite tot mai des de uraganul de orgoliu care se aduna in tine, lacrimile sunt stranse undeva in stomac, in bolovanul care mai tarziu are sa cantareasca o tona. Nimeni nu este acolo, prezent cu adevarat, cand ea iti anihileaza sufletul si iti transmite teroarea uneori doar prin cuvinte, suierate printre buze cu o dusmanie si o incrancenare de nedescris. Toti o vad in ea doar pe "doamna desavarsita", cu maniere si exprimari alese si feminine, cu ospitalitatea legendara, cu amabilitatea si zambetul permanent pe buze, cu modestia si delicatetea cu care pacaleste pe toata lumea. Numai tu ii vezi adevarata fata, numai fata de tine se dezlantuie monstrul in toata uratenia lui. Si tu nu ai unde sa te duci, unde sa-ti porti furia, cu ce s-o exprimi, cui s-o spui care sa te asculte fara prejudecati.

Furia ta nu gaseste drumul spre afara, caci iti lipseste un interlocutor empatic, un martor salvator. Simti cum te cuprinde deznadejdea, iar cauza furiei incepe sa se estompeze. Opozitia ta, zbaterile tale interioare sunt inutile atata timp cat nimeni nu te confirma cumva, nici un adult nu-ti ia partea, nu gasesti nici un punct de reper, in nici o directie. Pentru tine, copilul, dusmanul nu este vizibil, identificabil. Astea sunt doar povesti si vorbe, spun oamenii mai tarziu, astea sunt doar povesti. Si incet-incet, punand distanta intre voi, o uiti pe autoare, pe cea care a declansat in tine panica si disperarea si furia prin cuvintele si faptele ei. Copilul din tine uita ca nu el este cauza temerilor si furiei sale. Numai pentru adultii din jur, cei care se uita in alta parte cand inima ta sangereaza, toate motivele comportamentului unui copil se afla in el insusi, asta vor ei sa creada ca sa fuga de raspundere.

Ea te sperie de moarte si apoi te lasa singura. Si tu iti indrepti mai intai furia spre toti ceilalti, ridicand un zid in jurul tau ca sa nu mai permiti sa te raneasca cineva, dar furia se dezlantuie mai ales asupra ta, e o arma pe care nici nu stii s-o folosesti si care te sperie la fel de mult ca si manifestarile monstrului. Te simti cu atat mai singura cu cat nu vezi la nimeni altcineva o concordanta intre adevaratele sentimente si comportament, toti se prefac, iar tu nu ai cum sa stii inca acest lucru, tu in sinea ta crezi ca asa e normal sa fim cu totii, uniformi si amorfi, tu cresti crezand ca masca este adevaratul eu. Cand plansul nu mai vrea sa vina, inima iti sta in loc si in tine se asterne linistea mortii. Atunci incepe reprimarea, netezirea sentimentelor cu ajutorul mainii de satin a timpului. Incepi sa crezi cuvintele mamei, trebuie sa le crezi, ramanand singura dupa ce ea isi intoarce privirea plina de dispret si raceala dupa ce te-a mai pedepsit odata si inca o data... Privirea ei care te lasa intotdeauna singura cu suferinta ta.

Inima ei se incalzeste doar cand vorbeste despre mortii din familia ei, despre cei care acum nu-i mai pot face nici un rau si pe care in sfarsit se simte libera sa-i iubeasca. Ea nu poate iubi decat mortii, cei care sunt departe, cat mai departe de ea. Ea isi intoarce privirea intotdeauna de la cei vii, de la cei care sunt langa ea, care asteapta doar un singur gest de atentie din partea ei ca sa continue sa respire liber. Nu poate. Nu e prezenta. Monstrul a luat in stapanire toate teritoriile importante din fiinta ei.

Asta iti ramane cea mai mare durere: cand cineva caruia ii povestesti despre copilaria ta isi intoarce privirea. Cand cineva continua sa te trateze ca si cum ai fi un lepros, uneori ajungi si sa te simti asa. Si ai nevoie de si mai multa putere ca sa rezisti si sa continui sa mergi pe drumul recastigarii de sine. Ca si cum a spune lucrurilor pe nume, mai ales cand e vorba de abuz si oameni abuzivi, ar fi ceva urat, ca si cum cineva ti-ar sta tot timpul in ceafa si ti-ar spune "Sa-ti fie rusine. Despre asta nu se vorbeste. E totul prea lipsit de speranta, ne cade greu la stomac. Ce, nu exista si lucruri bune? E totul chiar asa rau? De ce nu vezi si partea pozitiva? Bucura-te de prezent si nu mai scormoni in trecut!" - si tot asa, ii auzi pe majoritatea, mai bine sau mai rau intentionati, mai binevoitori sau mai enervati, mai naivi sau mai indiferenti, mai sinceri sau mai prefacuti, dar intotdeauna toti cu privirea intoarsa in alta parte, cat mai departe de zona lor proprie de minciuni si monstri reprimati.