Nu stiu cum, dar mama imi transmitea mereu cu o deosebita agresivitate impresia ca era nevoita sa lupte pentru mine, pentru a ma cuceri. In ochii si descrierile ei de atunci eram rece, ciufuta ("ca taica-tu"), ma opuneam atingerilor ei, mai bine zis tresaream de o jumatate de metru cand ea voia "doar sa-mi aranjeze parul" - lucru care cica a facut-o intr-o buna zi sa se intrebe "Mai, dar copilului astuia i-o fi cumva frica de mine?" (si-mi povestea asta cand aveam 30 de ani, pe un ton de repros la adresa mea si de totala nevinovatie din punctul ei de vedere, ca si cum nu din cauza batailor ei aveam toate motivele sa tresar asa speriata cand ridica mana spre mine, nenorocita! Sau cine stie, inconstient poate ma testa, sa vada ce-mi amintesc).
In ochii ei eram o ciudata... Asa incerca ea sa-mi paseze mie responsabilitatea pentru esecul relatiei noastre. Si eu ma simteam responsabila. Doamne, ce mai livram la solicitarile ei indirecte... Ma simteam responsabila pentru schimbarile ei bruste de dispozitie, pentru capriciile ei isterice, pentru urletele si loviturile de la mama mea cea perfecta. Sigur, eu trebuia sa fac ceva ca sa le evit, eu eram vinovata. Dar nu era niciodata de ajuns. Astazi stiu ca n-am avut niciodata nici cea mai mica sansa.
Eram rece? Da, inghetasem pe dinauntru. Eram ciufuta? Da, dar numai cu ea. Uram atingerile ei? Da, erau culmea ipocriziei unei mame absente sufleteste, care ziua ma batea si noaptea in pat voia imbratisari. Nu-mi pot aminti intre noi nici o imbratisare calda, nici un pupic (imi vine sa vomit doar cand scriu cuvantul pupic in legatura cu ea). Poate ca si asta m-a ajutat sa supravietuiesc. Imi amintesc de senzatia de scarba pe care o aveam la apropierile ei. Aceea era reactia sanatoasa. Si mai tarziu? Cand eram la mii de kilometri distanta ii era mai usor sa ma minta, sa-mi scrie ca ma iubeste (in cele 4 scrisori pe an pe care le primeam de la ea - asta in anii buni!). In rest, o viata intreaga petrecuta sub motto-ul ei preferat: "Pe copil sa nu-l mangai decat cand doarme, altfel ii cresc cornite!" - ptiu-ptiu-ptiu, doamna, ce atenta ati fost sa nu cumva sa primeasca un copil prea multa afectiune si astfel sa-l inghita iadul!!
De curand ma bantuie o frantura de amintire. Vad o fetita de un an, maximum un an si jumatate (e varsta lui David si am citit cum discuta alte mamici despre olite, astea sunt probabil elementele declansatoare). Simt cum cineva ma trage de ureche si aud vocea dura si taioasa a mamei mele cum imi sfichiuieste timpanul: "Hai, fa pipi odata, apasa din burta!". Vad pulpele subtiri ale fetitei cum tremura si simt impasul ei interior in timp ce se chinuie sa-i faca mamei pe plac.
Si in ziua de azi mai am reflexele astea. De multe ori ma tin cu disperare ca sa nu fac pe mine (si sa nu primesc omorul), stau aproape permanent cu senzatia ca "trebuie sa fac", noaptea daca ma trezesc si merg la toaleta trebuie sa-mi repet de cateva ori ca sunt treaza, ca sa ma pot convinge ca e safe sa relaxez muschii, iar in rest nu ma pot opri sa "apas din burta", caci nimic nu se opreste de la sine (sau cel putin asta e senzatia mea), trebuie sa apas si sa apas si sa apas!! Nici un control urologic-ginecologic nu m-a ajutat: judecand dupa simptome, ginecologii mi-au spus ca am o "vezica mica si nervoasa", pentru ca dupa cezariana (dupa ce David cu zbaterile lui de iesire imi mutase vezica putin din loc) sa aflu ca am o vezica mai mare decat cele normale!!! Deh, in aspectele psihosomatice 90% din doctori sunt depasiti!
Alice Miller: "Drama copilului dotat consta in aceea ca identifica imediat nevoile si dorintele parintilor, se adapteaza la acestea si nu mai este capabil sa-si dezvolte Sinele autonom."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu