E a treia zi fara Bogdan, care a plecat la munte in Austria, la casa lui Mutti. Ca o paranteza amuzanta, nenorocitul de dl. Sticla a plecat si el azi acolo, a anuntat-o pe Mutti ca vrea sa mearga doar ca sa-si ia rulota si ustensilele de acolo (i s-a dat interzis cu ceva vreme in urma din cauza sicanelor pe care dansul le practica si acolo si vad cu surprindere ca Mutti se tine de cuvant de data asta!). Sunt curioasa ce mutra va face dl. Sticla cand va vedea masina lui Bogdan parcata in fata casei, haha... Inca o palma a destinului peste ceafa acestui individ sinistru...
Ieri am fost cu David in parculet si i-am intalnit din nou pe cei doi frati turci: Malik, baietelul de 4 ani, si Adile, fetita de 9-10 ani... La inceput mi s-au parut din nou enervanti amandoi, Malik se repezise sa-l scoata pe David din carut, a trebuit sa-l potolesc eu. Apoi, Adile se urcase pe un fel de leagan gen telecabina, care e prins de un cablu si aluneca pe o portiune de 10 metri, deasupra nisipului, iar David era pe nisip chiar in apropiere, deci iar a trebuit sa intervin si s-o franez putin in avantul ei, plus ca voia neaparat sa-l ia pe David in brate si il cam scutura, bietul copil... Apoi s-au jucat in nisip, unde iar a trebuit sa am grija sa nu i se ia lui David chiar toate jucariile (ei cica se jucal cu el). In fine...
La un moment dat, Adile se dadea pe tobogan si ma intreaba (pentru a cincea oara) daca eu sunt mama lui David. Apoi ma intreaba daca il iubesc si ... daca eu lovesc copiii... Aici mi s-au ciulit urechile. Am spus ca eu nu lovesc copiii si ca nimeni nu trebuie sa loveasca un copil. Adile: "Dar pe mine mama ma bate!". De parca ma asteptam la altceva :-( I-am spus ca data viitoare sa-i spuna mamei sa nu o mai bata, ca nu e bine sa bati copiii, ca din bataie nici un copil nu invata nimic bun!!
Apoi m-a intrebat daca imi place de ea (!). Trebuie sa recunosc, foarte receptiva fetita, a simtit cumva retinerile mele fata de ea de data trecuta, de cand spusese numai minciuni (ca e nemtoaica si o cheama Lena - saracuta, de acum vrea sa para altcineva decat este) si se comportase cam ciudat si cam agresiv fata de David, vrand sa-i ia jucariile definitiv (mi le cerea mie cadou) sau cand ma intreba de 10 ori cum il cheama pe David, cati ani am eu si repeta ca un papagal "Vaai, ce dulce e David" (se vedea clar ca era o lingusire pe care o vazuse candva la o persoana adulta si acum o imita, fiindca suna total fals).
Ei, la punctul in care am fost intrebata direct daca imi place de ea, am facut o mica pauza interioara. I-am spus ca imi plac toti copiii care nu mint si ca imi place si de ea atunci cand e sincera si vorbeste normal, fara glume proaste. Am vorbit din postura sentimentelor mele, fara nici o nota pedagogica. Nu stiu ce as fi putut sa spun altceva. La un moment dat a admis "Daaa, bine, ma cheama Adile si nu sunt nemtoaica, Malik e fratele meu...", dar 10 minute mai tarziu mi-l arata pe "taica-su" care venea spre noi de la statia de autobuz, iar eu (fiindca intamplator stiam despre cine e vorba) i-am spus "De ce minti iar? Ala e tatal lui Elisa, nu e al tau! Vezi, cu minciunile astea e prost atunci cand esti prins"... Ea m-a intrebat daca eu nu mint niciodata. I-am spus ca mint foarte foarte rar, aproape niciodata, fiindca inca din copilarie mi-era greu sa tin minte toate minciunile si mi-era penibil cand eram prinsa, asa ca atunci am hotarat sa spun adevarul, ca e mai simplu... Nu stiu cat am ajutat-o, dar asta am simtit nevoia sa-i spun.
In orice caz, ce m-a pus pe ganduri este faptul ca am constatat exact acelasi tip de reactii ale adultilor la acesti copii, pe care-i voi numi "copii in curs de vatamare". Sunt acei copii pe care-i percepem deja de la 3-4 ani ca obraznici, rasfatati, prost crescuti, penetranti, agresivi etc. si uitam ca de fapt sunt tot copii si ei si ca numai parintii sunt de vina pentru comportamentul lor.
Ce anume ne face sa reactionam astfel? Ce ne deranjeaza cu adevarat la acesti copii? De ce ii intampinam cu antipatie si critica in loc sa le oferim empatie si intelegere, din moment ce comportamentul lor este in mod evident manifestarea vatamarii interioare? Ce declanseaza ei ii noi? E ceva indefinibil acolo, ca si cum ar atinge o coarda invizibila in sufletul nostru si brusc, simtim antipatie fata de ei. Orice adult a trecut cu siguranta prin asa ceva candva in viata lui, desi poate nu a constientizat. De cele mai multe ori, adolescentii sunt cei care reusesc sa trezeasca aceste reactii neplacute in noi, dar uneori ele apar si in prezenta unui copil mai mic, iar eu indraznesc sa spun ca toate astea se intampla numai atunci cand copilul respectiv este deja vatamat sufleteste de parinti intr-un mod sau altul.
Poate ar trebui sa fim mai perspicace pe viitor si sa ne dam silinta sa comunicam real cu copiii, dar in acelasi timp sa ne analizam si propriile reactii si sentimente, asta poate fi un barometru ideal pentru a incerca sa-i ajutam pe acei copii in loc sa-i etichetam superficial din cauza prejudecatilor noastre sau a temerilor de a privi mai in profunzime soarta cuiva.
David a invatat sa faca ordine ;-) Pana acum doar scotea si arunca (bilute din galetusa, sosete si tot ce mai gasea prin sertarul deschis al comodei de infasat, mingiute din cutie, jucarii din suportul lor etc.). Azi la pranz, cand am venit acasa, m-am dezbracat si m-am bagat la dus, dupa ce-mi aruncasem hainele pe jos. Daviducul meu se apuca si ia chilotii mei transpirati si ii aseaza in sertarul deschis al comodei de infasat, dupa care se intoarce catre mine si ma priveste mandru ca pisica din Cheshire ;-)
Ieri am fost cu David in parculet si i-am intalnit din nou pe cei doi frati turci: Malik, baietelul de 4 ani, si Adile, fetita de 9-10 ani... La inceput mi s-au parut din nou enervanti amandoi, Malik se repezise sa-l scoata pe David din carut, a trebuit sa-l potolesc eu. Apoi, Adile se urcase pe un fel de leagan gen telecabina, care e prins de un cablu si aluneca pe o portiune de 10 metri, deasupra nisipului, iar David era pe nisip chiar in apropiere, deci iar a trebuit sa intervin si s-o franez putin in avantul ei, plus ca voia neaparat sa-l ia pe David in brate si il cam scutura, bietul copil... Apoi s-au jucat in nisip, unde iar a trebuit sa am grija sa nu i se ia lui David chiar toate jucariile (ei cica se jucal cu el). In fine...
La un moment dat, Adile se dadea pe tobogan si ma intreaba (pentru a cincea oara) daca eu sunt mama lui David. Apoi ma intreaba daca il iubesc si ... daca eu lovesc copiii... Aici mi s-au ciulit urechile. Am spus ca eu nu lovesc copiii si ca nimeni nu trebuie sa loveasca un copil. Adile: "Dar pe mine mama ma bate!". De parca ma asteptam la altceva :-( I-am spus ca data viitoare sa-i spuna mamei sa nu o mai bata, ca nu e bine sa bati copiii, ca din bataie nici un copil nu invata nimic bun!!
Apoi m-a intrebat daca imi place de ea (!). Trebuie sa recunosc, foarte receptiva fetita, a simtit cumva retinerile mele fata de ea de data trecuta, de cand spusese numai minciuni (ca e nemtoaica si o cheama Lena - saracuta, de acum vrea sa para altcineva decat este) si se comportase cam ciudat si cam agresiv fata de David, vrand sa-i ia jucariile definitiv (mi le cerea mie cadou) sau cand ma intreba de 10 ori cum il cheama pe David, cati ani am eu si repeta ca un papagal "Vaai, ce dulce e David" (se vedea clar ca era o lingusire pe care o vazuse candva la o persoana adulta si acum o imita, fiindca suna total fals).
Ei, la punctul in care am fost intrebata direct daca imi place de ea, am facut o mica pauza interioara. I-am spus ca imi plac toti copiii care nu mint si ca imi place si de ea atunci cand e sincera si vorbeste normal, fara glume proaste. Am vorbit din postura sentimentelor mele, fara nici o nota pedagogica. Nu stiu ce as fi putut sa spun altceva. La un moment dat a admis "Daaa, bine, ma cheama Adile si nu sunt nemtoaica, Malik e fratele meu...", dar 10 minute mai tarziu mi-l arata pe "taica-su" care venea spre noi de la statia de autobuz, iar eu (fiindca intamplator stiam despre cine e vorba) i-am spus "De ce minti iar? Ala e tatal lui Elisa, nu e al tau! Vezi, cu minciunile astea e prost atunci cand esti prins"... Ea m-a intrebat daca eu nu mint niciodata. I-am spus ca mint foarte foarte rar, aproape niciodata, fiindca inca din copilarie mi-era greu sa tin minte toate minciunile si mi-era penibil cand eram prinsa, asa ca atunci am hotarat sa spun adevarul, ca e mai simplu... Nu stiu cat am ajutat-o, dar asta am simtit nevoia sa-i spun.
In orice caz, ce m-a pus pe ganduri este faptul ca am constatat exact acelasi tip de reactii ale adultilor la acesti copii, pe care-i voi numi "copii in curs de vatamare". Sunt acei copii pe care-i percepem deja de la 3-4 ani ca obraznici, rasfatati, prost crescuti, penetranti, agresivi etc. si uitam ca de fapt sunt tot copii si ei si ca numai parintii sunt de vina pentru comportamentul lor.
Ce anume ne face sa reactionam astfel? Ce ne deranjeaza cu adevarat la acesti copii? De ce ii intampinam cu antipatie si critica in loc sa le oferim empatie si intelegere, din moment ce comportamentul lor este in mod evident manifestarea vatamarii interioare? Ce declanseaza ei ii noi? E ceva indefinibil acolo, ca si cum ar atinge o coarda invizibila in sufletul nostru si brusc, simtim antipatie fata de ei. Orice adult a trecut cu siguranta prin asa ceva candva in viata lui, desi poate nu a constientizat. De cele mai multe ori, adolescentii sunt cei care reusesc sa trezeasca aceste reactii neplacute in noi, dar uneori ele apar si in prezenta unui copil mai mic, iar eu indraznesc sa spun ca toate astea se intampla numai atunci cand copilul respectiv este deja vatamat sufleteste de parinti intr-un mod sau altul.
Poate ar trebui sa fim mai perspicace pe viitor si sa ne dam silinta sa comunicam real cu copiii, dar in acelasi timp sa ne analizam si propriile reactii si sentimente, asta poate fi un barometru ideal pentru a incerca sa-i ajutam pe acei copii in loc sa-i etichetam superficial din cauza prejudecatilor noastre sau a temerilor de a privi mai in profunzime soarta cuiva.
*****
David a invatat sa faca ordine ;-) Pana acum doar scotea si arunca (bilute din galetusa, sosete si tot ce mai gasea prin sertarul deschis al comodei de infasat, mingiute din cutie, jucarii din suportul lor etc.). Azi la pranz, cand am venit acasa, m-am dezbracat si m-am bagat la dus, dupa ce-mi aruncasem hainele pe jos. Daviducul meu se apuca si ia chilotii mei transpirati si ii aseaza in sertarul deschis al comodei de infasat, dupa care se intoarce catre mine si ma priveste mandru ca pisica din Cheshire ;-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu