Tell it like it fucking is

Cat se tem oamenii de adevarurile neplacute? Cat se tem oamenii de articularea fara echivoc a adevarurilor neplacute?

I-am povestit lui Robert despre discutia avuta cu dl. Sticla. Raspunsul lui m-a descumpanit putin: "Ti-ai pastrat aceeasi candoare dezarmanta: cineva te-a atacat cu o bata si tu dai bomba atomica peste el, distrugand totul in jur, inclusiv pe tine". Frumos ca metafora, dar ce vrea sa spuna? Ca ar fi trebuit sa tac, sa plec privirea si sa inghit loviturile si sicanele? Ca un copil cuminte si respectuos ce eram odinioara?

I-am povestit lui Mutti despre scrisorica de la cumnatica. A fost socata, vai, de expresia mea "a kkt individa un copil si gata, se crede alt om"... Cand am vazut-o ca stramba din nas, i-am explicat ca eu nu mai intorc de 100 de ori celalalt obraz, eu nu am uitat inca raul pe care mi l-a facut cumnata mea si acum am nevoie mai mult decat oricand de distanta, astfel incat am ridicat scutul de aparare fiindca nu vreau sa risc sa ma las induiosata de faptul ca acest monstru de om are un copil. De aceea am formulat asa. In plus, stim cu totii ca o nastere nu te face automat nici mama (decat biologic), nici un om mai bun, sa fim seriosi.

Eu n-am uitat ziua cand a erupt prima oara buba de puroi dintre noi si ea mi-a marturisit printre lacrimi de crocodil cum m-a dusmanit si m-a invidiat ea de la bun inceput si apoi si-a cerut iertare cu cerul si pamantul, iar prostuta de mine a iertat-o... ca si cum cineva care dusmaneste si invidiaza si vrea sa faca rau cuiva se "vindeca" peste noapte, prin zece lacrimi isterice... Atunci am crezut-o si m-am lasat induiosata, mai bine zis pacalita de "regretele" ei. Pe atunci eram inca fata buna pe care o "iubeau" toti (a se citi o foloseau).

Ceea ce a urmat (cand as fi putut s-o elimin atunci din viata mea si sa ma crut de multa suferinta ulterioara) a fost aceeasi cruciada de rautate, invidie, egoism, narcisism, extorcari prin manipulare, intrigi diabolice ca sa ne dezbine pe mine si pe Bogdan (sa-l poata mulge mai bine de bani pe "fratiorul" ei, pe care doar cu cativa ani inainte il dadea afara din casa dupa ce el renuntase la partea lui de mostenire pentru ea!). A urmat exact acelasi comportament de lepra de dinainte de cele zece lacrimi cu care ma pacalise. Ah, dar totul de data asta invaluit in cuvinte mieroase (intuise ca nu eram usor de eliminat, dar eram usor de pacalit cand se apela la inima mea buna): vai, ce draga ii sunt eu ei (nu mai eram aia "grasa si naspa" de care se indragostise frate-su), ca sunt ca o sora pentru ea etc. Pai cred si eu, caci eu m-am comportat cu adevarat ca o sora, dar de la ea am primit numai otrava, ura, invidie si lovituri. Eu nu am uitat toate astea si nici nu vreau sa le uit, caci uitarea deschide drumul spre noi suferinte. Pana la urma, cine nu invata din experientele negative ale trecutului si lasa istoria sa se repete isi merita soarta, nu?

Discutia cu Mutti m-a facut insa sa ma gandesc mai mult la aspectul asta, pe care-l tot constat demult la aproape toti oamenii: ce putin cantareste in judecata superficiala a unora raul facut de oameni, si ce tare se scandalizeaza acestia daca cineva foloseste doar cuvinte pentru a spune lucrurilor pe nume in mod radical (si uneori vulgar, da, doar-doar s-or trezi simturile amortite ale celorlalti).

Exemplu: dl. Sticla ne sicaneaza, ne arunca gunoaie in balcon, ne duce caruciorul in subsol fara a ne cere voie, ne pune biletele oligofrene pe hol si ne trateaza ca pe niste copii (el fiind "tatal universal"), apoi isi mai anunta pe mail intentia de a sicana si pe altii "pana pleznesc", DAR ceea ce socheaza este ca eu indraznesc sa spun lucrurilor pe nume si ii asez oglinda in fata?

Exemplu: o mamica prietena isi neglijeaza copilul si apoi il invinovateste tot pe el ca e prea "rasfatat" sau isi supune copilul la diverse masuri abuzive sau ignora complet nevoile copilului, dar se supara cand ii atrag atentia folosind cuvinte ceva mai dure. Astfel, deturneaza atentia de la realitatea creata de ea si reuseste sa se indigneze prezumtios de cuvintele cu care eu descriu realitatea. Gata, o raspundere mai putin si eu devin brusc (si convenabil!) aia rea... Deh, nu pot sa tac si sa servesc pe banda rulanta politeturi mecanice si falsa toleranta cand e vorba de copii abuzati!

Exemplu: mama mea nu avea nici o problema sa-mi traga pumni in spate si papuci in cap, dar nu suporta sa dracuiasca cineva in prezenta ei, injuraturile ii zgariau prea tare urechile delicate.

Exemplu: mama mea nu s-a indignat la posibilitatea ca sora ei multiubita sa fi fost violata de propriul frate, dar a fost indignata la maximum ca vai, cum mi-a putut trece mie prin cap asa ceva si cum pot sa spun eu asa ceva? Deci nu ne socheaza cel care face raul, ci cel care-l pune in cuvinte. Tare as fi vrut sa-i vad expresia fetei in clipa cand i s-a confirmat ca ceea ce-i spusesem eu era adevarat. Pariez ca 24 de ore mai tarziu reusise sa reprime la loc totul, sa se autoconvinga din nou ca nu se intamplase nimic si ca eu eram aia nebuna!

De ce reactioneaza mai toti oamenii asa? Ce e cu aceasta falsa sensibilitate in fata simplelor cuvinte, sensibilitate care nu ajuta decat la proliferarea raului? E ca si in cazurile de abuz sexual: asta e secretul nostru, daca-i spui lui mami o sa te dea la tigani, o sa te abandoneze... si in multe cazuri e adevarat, cand copilul indrazneste sa rupa tacerea si sa vorbeasca despre abuz, mama nu-l crede si il respinge si mai mult ca inainte, caci ea vrea sa-si pastreze intacta minciuna familiei... Ah, si cel mai mult imi place asta: daca vorbesti cu cineva despre asta ne distrugi familia...

Deci nu actiunile reprobabile socheaza, ci doar cand cineva le spune pe nume? Oamenii fug de adevaruri dureroase, de realitati neplacute, e logic ca cineva care articuleaza clar toate acestea va fi o persona non grata, caci nu-i lasa pe oameni sa doarma in continuare somnul de veci al negarii, le distruge linistea castigata cu pretul atat de mare al minciunii de sine. Pacat, mare pacat.

Dar de unde vine aceasta teroare de care sunt cuprinsi oamenii in fata adevarului pronuntat? Hei, ati ghicit: din copilarie.

Cea mai mare tragedie este insa aceea ca acesti oameni le transmit si copiilor lor acelasi mesaj: nu vorbiti despre ce deranjeaza, dezvoltati-va antenele pentru a putea trece sub tacere cel mai bine lucrurile jenante, neplacute, pentru a putea face slalom printre minciunile traite de cei din jur... "tu sa taci", "despre asta nu se vorbeste", "asa ceva nu se spune", "in locul tau mi-ar fi si rusine sa vorbesc" - ati observat cat de multe expresii pe tema asta exista? Bagarea pumnului in gura se practica de atat de multe generatii de la parinti la copii incat nici nu se mai observa, nu?

Copilul sa nu faca greutati, sa fie ascultator si o prezenta comoda pentru parinti, parintii sa decida intotdeauna ca niste zei, copilul sa fie invinuit/batut/maltratat pentru furia si frustrarile parintilor pe care acestia nu le constientizeaza, copilul sa nu pericliteze fragilul echilibru sufletesc al parintilor prin trairi sau manifestari prea intense, copilul sa nu solicite prea mult ca apoi devine "rasfatat", copilul sa se adapteze si sa i se puna limite... pe scurt, copilul sa nu observe ce i se face atunci cand ii este castrat sufletul!!

Alice Miller scria intr-una din primele ei carti ca "orice masuri aplicate de parinti pentru impunerea pedagogiei negre sunt binevenite: punerea de capcane, minciunile, pacalelile, actiunile de incetosare a realitatii, manipularea, infricosarea, retragerea iubirii, izolarea, neincrederea, umilirea, dispretul, interzicerea manifestarii personalitatii copilului, inocularea rusinii, violenta pana la tortura."

Tot Alice Miller: "De indata ce parintii inceteaza de a-i mai impune copilului regulile pedagogiei negre, vor constata ei insisi ca este imposibil sa rostesti adevarul si sa nu ranesti pe nimeni, este imposibil sa arati recunostinta si sa nu minti atunci cand nu o simti in mod autentic, este imposibil sa ignori cruzimea parintilor si sa devii o persoana autonoma. Aceste lucruri sunt constientizate de indata ce parintii sunt capabili sa paraseasca sistemul de valori abstract sau religios sau filozofic si se dedica realitatii concrete psihice. Pentru cei care nu sunt familiarizati cu gandirea concreta, personala, faptul ca eu relativizez valorile educatiei traditionale si pun sub semnul intrebarii insasi educatia poate parea socant, nihilist, amenintator sau chiar naiv. Asta depinde de propria lor istorie personala. "

Tocmai parintii cu istorie personala reprimata sunt cei care devin agresivi si violenti fata de copiii lor, fiindca fata de adulti nu indraznesc sau se mint ca nu au motive! Parca o aud pe mama "eu mi-am iertat parintii, ca un bun crestin" (da, numai pe mine nu m-a iertat niciodata, pana acolo n-a mai ajuns portia de crestinism ingurgitata din bigotism!!).

Un om care isi intelege si isi accepta partea furioasa din el o va putea integra fara violenta. Numai cine nu-si cunoaste si nu-si accepta furia va avea - cu declansatorii potriviti - impulsurile de a lovi pe altcineva, iar acel altcineva este de regula cineva mai slab... ati ghicit din nou, copilul! Aceasta este legea tragica si nemiloasa a constrangerii de a repeta ceea ce i s-a facut cuiva in copilarie, atata vreme cat raul ramane negat, blocat in subconstient.

Disocierea si proiectia partilor din subconstient ca urmare a negarii abuzului parintesc duc la urmatoarea realitate: copilul devenit adult va incerca prin tot ce-i sta in putere sa distruga si la propriul copil ceea ce a distrus in el insusi in copilarie, tot ce este "slab" (emotionalitate, lacrimi, mila, sentimente de neajutorare, teama, disperare). In sfarsit, "dusmanul" va putea fi combatut activ si mai ales, ce usurare, in exteriorul propriului subconstient! Copilul va urma astfel automat drumul parintelui, isi va reprima propriile trairi si va invata sa le adopte pe ale parintelui, indeplinind orbeste dorintele si vointa parintelui, pe care acesta o exprima de multe ori doar subliminal, prin inocularea sentimentelor de vinovatie - cel mai bun lant cu care se poate lega un copil. Prin culpabilizare si impunere de recunostinta un copil va fi legat, olog fiind, pe viata de parinti.

In cimitirul care devine copilaria acestui copil se vor practica doar slujbe de onorare a parintelui abuzator, iar societatea nu are nici un interes sa intervina pentru a-l salva pe copil, caci mai tarziu cine va deveni consumator cuminte si disciplinat, usor de manipulat si orb in fata realitatilor neplacute? Ati ghicit, un copil bine antrenat de acasa va fi o bijuterie de cetatean!

Educatia nu reflecta decat nevoile adultilor de a fugi de propriile lor trairi si de propriul lor subconstient. Cum spune si Alice Miller, pedagogia neagra se naste din urmatoarele nevoi ale adultilor:
1) nevoia inconstienta de a da mai departe umilintele suferite odinioara,
2) nevoia unui ventil pentru afectele reprimate,
3) nevoia de a poseda un obiect disponibil si manipulabil,
4) nevoia de a-si mentine propria negare (idealizarea parintilor),
5) teama de propria libertate si autonomie,
6) teama de intoarcerea sentimentelor reprimate, pe care adultii le intalnesc din nou in propriii copii si pe care acolo le combat cu si mai multa indarjire,
7) razbunarea pentru suferintele indurate de ei.

Asa se naste abuzul, dragii babei si ai mosului! Cand educi un copil, il inveti sa educe. Cand ii predici morala, invata sa predice morala (nu insa si sa traiasca autentic). Cand ii ucizi sufletul, invata sa ucida. Nu mai are atunci decat alternativa: sa se sinucida el, sa ucida pe altul sau amandoua.

La final, si partea optimista. Atunci cand permitem sentimentelor sa ne copleseasca, sa iasa din barlogul unde le-am incuiat o viata intreaga, zidul de tacere se prabuseste si adevarul nu mai poate fi oprit de nimic. Alice Miller: "Chiar si discutiile intelectuale de genul exista sau nu adevarul sau totul e relativ vor fi demascate in functia lor de protejare, de indata ce durerea descopera adevarul."

Solutia? Nu va mai refugiati in minciuna, nu mai fugiti de durere!