Copiii din noi

As soon as you're born they make you feel small

by giving you no time instead of it all

Till the pain is so big you feel nothing at all

(John Lennon - "Working class hero")

Copiii din noi... Cum sa ne purtam cu ei? Cand sa ne facem timp pentru ei? Cum sa le mangaiem sufletul vatamat de lipsa iubirii parintilor, iubire dupa care ei inca plang si o cauta si acum? Cum sa le explicam cu blandete ca acea iubire nu exista si nu va exista niciodata? Cum sa-i facem sa nu mai reinsceneze conflictele copilariei cu alte si alte persoane (asupra carora transfera automat profilul parintilor) pentru a obtine in sfarsit iubirea multdorita?  Cum sa le daruim iubirea si atentia noastra, dar in acelasi timp sa nu le permitem sa ne conduca viata si sa ne influenteze comportamentul? Cum sa anulam acele voci interioare care apartin parintilor nostri si care au fost "inghetate in timp" in copilul nostru interior?

Cum sa iesim din starea de blocare pe care ne-am autoindus-o in copilarie ca un mecanism de supravietuire? Cum sa invatam sa vedem ce este acolo, in fata ochilor nostri dar blocat de emotii de care ne temem? La unii mecanismul de blocare se deregleaza cu timpul si atunci ei isi cheama in "ajutor" diverse substante cum ar fi alcoolul, drogurile, care sa ingroase ceata emotionala si sa-i impiedice sa ia contact cu sentimentele dureroase care asteapta dincolo de suprafata. Altii dispar pur si simplu, ii vezi cum zambesc, poarta conversatii, dar in ei nu e nimeni acasa... simti lipsa totala a substantei interioare. Unii se autohipnotizeaza o viata intreaga sa ramana deconectati de ceea ce simt, sunt cei pentru care intimitatea  intr-o relatie ramane pentru totdeauna un cuvant necunoscut. Altii isi petrec viata incercand sa salveze, pe oricine, oricand, oricum, in speranta desarta de a se salva pe sine sau de a obtine astfel dreptate si satisfactie pentru propriile suferinte vechi. Unii fuzioneaza cu starile emotionale ale celor din jur, invatand sa manipuleze pentru a obtine ceea ce (cred ca) vor sau ca au nevoie. Altii practica o viziune selectiva si refuza sa accepte tiparele toxice pe care si-au cladit viata. Practic, pentru copilul interior din noi nu exista nici trecut, nici viitor, el traieste doar un prezent plin de panica, din care nu intelege nimic si care-l tine etern prizonier.

Cum sa iesim si din autoiluzionarea care ne orbeste si ne determina sa procrastinam la infinit, dupa motto-ul "Intr-o zi totul va fi bine"? Cum sa contracaram concomitent vocea integrata a parintilor care ne spune la infinit, ca o banda stricata, ca orice-am face nu suntem suficient de buni? Cum si de unde sa luam puterea de a confrunta fantomele trecutului, singurul mod de a le invinge? Cum sa constientizam ca cea mai mare suferinta posibila vine din incercarea de a evita suferinta? Si cum sa realizam ca viata nu e o repetitie pentru piesa finala, ci este piesa insasi, pe care nu o putem modela decat in timp ce o jucam, in timp real?

Uneori copilul interior ingheata in anumite zone ale trupului nostru: in piept, in coloana vertebrala, in stomac, in gat, uneori cu senzatii de pietrificare, de sufocare, de paralizie, senzatii care apar atunci cand copilul interior se confrunta cu o problema pe care o crede nerezolvabila. Rolul si obligatia noastra de adulti este sa identificam si sa onoram sentimentele copilului interior, dar sa nu ne bazam deciziile existentiale pe aceste sentimente, sa nu preluam panica si sa nu ne lasam dominati de frica (frica intotdeauna ne face sa luam decizii gresite), ci sa constientizam ca, spre deosebire de copilul care am fost, adultul din noi are nenumarate resurse de a-si gestiona viata, chiar si in cele mai grave situatii de criza.

Amintindu-ne, devenim prezenti in realitatea prezenta. Vigilenta si autoanaliza sunt de mare ajutor. Cel mai important pas este sa identificam atunci cand ne aflam intr-o transa a copilului interior. Cum citeam undeva, ca sa iesi dintr-o inchisoare trebuie mai intai sa realizezi ca te afli in ea. In viata, cand apare o problema, de cele mai multe ori apare si senzatia ca suntem mai tineri decat suntem, senzatia aia aproape de neajutorare, senzatia aia ca ceva se repeta, atat la nivel emotional cat si cognitiv. Este semnul ca a avut loc o regresie, ca la carma se afla brusc copilul din noi, care incearca sa rezolve problema cu instrumentele de care dispune el. Procesul prin care ne transformam din adulti in copii creeaza pete oarbe care acopera prezentul, lasand numai trecutul vizibil. Comportamentul nostru pare de adult, insa in realitate ne purtam ca si cum am fi copiii traumatizati de odinioara. Inutil de adaugat, oamenii care intra in astfel de transe nu stiu ca se comporta ca si niste copii. Este natura regresiei.

Si totusi, putem fi mai mult decat suma constrangerilor noastre inconstiente, putem invata sa ne tragem rasuflarea in mijlocul unei crize, sa lasam trecutul sa ne ghideze (sa prindem in mana capatul firului rosu din prezent si sa mergem pe el intuitiv pana la capatul din trecut), ca sa identificam cand si in ce situatie ne-am mai simtit la fel, unde in copilaria noastra ne-am mai confruntat cu ceva asemanator, dupa aceea conexiunile se fac aproape reflex. E ca un exercitiu, daca il faci suficient de des ajungi sa-l stapanesti bine. Ideal este sa ai un terapeut care sa te ghideze cu competenta si empatie pe acest drum, ideal este sa ai si un partener care sa-ti fie un tovaras de drum iubitor, sa te sustina si sa te inteleaga.

Eu si Bogdan suntem destul de avansati in acest gen de comunicare si introspectie si totusi crizele ne prind mereu pe picior gresit si mai intai ne certam, ne aruncam in cap tot felul de reprosuri (nota bene, in asemenea situatii unul din noi e intotdeauna in starea de constienta a copilului, asta declanseaza totul), ne injuram, ne jignim, pana cand se linistesc valurile si incepe conversatia intre adulti. E un "exercitiu" care ne stoarce de vlaga si ne epuizeaza pana la limitele suportabilului, dar invatam mereu ceva nou despre noi de fiecare data cand mai depasim cate o criza, iar asta imi da optimismul si taria sa spun ca relatia noastra se imbogateste tot mai mult prin asemenea trairi, pentru ca mergem impreuna, brat la brat, pe drumul vindecarii sufletesti, ne ajutam reciproc, iar in fond ce altceva este iubirea matura, autentica decat sa-ti doresti si sa contribui la progresul personal al persoanei iubite?

In ultima vreme, toate certurile/conflictele pe care le-am avut cu Bogdan l-au avut in prim-plan pe copilul lui interior, in vreme ce eu sunt mai mereu in starea de constienta adulta. Copilul din el este gelos pe situatia de invidiat a lui David (care are o mamica iubitoare), copilul din el inca incearca disperat - transferand frecvent profilul mamei lui asupra mea - sa obtina (de la mine) iubirea mamei lui (ceea ce ma face sa-i atrag atentia foarte des ca eu nu pot fi mamica decat pentru David), copilul din el este furios si din cauza ca identifica in nevoile si plansul lui David anumite trasaturi ale surorii lui de pe urma carora el a avut enorm de mult de suferit in copilarie... Of... Cat despre copilul meu interior, de cand s-a nascut David nu am mai luat cu adevarat contact cu el decat rareori si doar superficial, in rest o anesteziez cu dulciuri ca sa taca, sa nu ceara nimic, sa stea la cutie, eu am nevoie sa raman adulta si sa ma pot ocupa 100% cum trebuie de David, sa raspund nelimitat la cerintele si nevoile lui, asta e acum prioritatea numarul 1. Candva va veni din nou si timpul ei, al Feliutei mici.

* * * * *

Noapte bunicica, David a dormit pana la 2, dupa care l-am luat sub aripa mea ocrotitoare ;-) si am dormit asa impreuna, unul langa celalalt... Nu ma mai deranjeaza absolut deloc trezirile lui, iau fiecare zi (noapte) asa cum vine, ma adaptez din mers la nevoile lui, nimic nu mi se pare mai important.

Pentru Adriana78 (si cine mai stie germana), pun un link la o emisiune nemteasca despre "Crearea de panica si vaccinarea impotriva capuselor" (cu subtitlul Campaniile iresponsabile ale industriei farmaceutice). Foarte interesant.

Azi trimitem o imbratisare calda pentru Noemi, sa treaca buba mustrarilor de constiinta (of, Doamne, cate din astea o sa mai avem de tras pe viitor!!!) si sa nu fie nimic grav cu ficatelul lui Sebi, de asemenea bafta pentru Cleo la data aviatoare de examen, stai linistita, ca esti soferita buna, trebuie doar sa nu mai fii emotiva!!