Ieri dupa-amiaza, Daviducul dormea in ciripitul pasarelelor si clipocitul apei dintr-o mica fantana, iar eu am facut cu ajutorul Elfriedei o excursie extraordinara in mine insami, o excursie palpabila, la nivel senzorial, in trecutul meu. In sfarsit mi-a reusit si mie ceea ce ii reuseste lui Bogdan la o simpla inchidere de ochi.
Problema la care voiam sa lucrez era legata in aparenta de blocajul meu interior care ma impiedica sa-l las pe David sa bage degetele in castronel cand ii dau sa manance, acel ceva care ma franeaza efectiv fizic sa-i permit sa se manjeasca pe degete cu mancarea, sa-i simta consistenta, sa se joace cu ea, whatever. Inca de cand o vazusem pe forum pe Iulia cum o lasa pe Mufitza ei sa se joace singura cu castronelul, cu lingurita, cu mancarea, pe de o parte ma cuprinsese o admiratie extraordinara fata de Iulia (cool girl), iar pe de alta parte mi se stransese stomacul si mi se facuse pielea ca de gaina la gandul de a face si eu vreodata cu David asa. Desi stiam, rational, ca e cel mai normal si mai firesc lucru din lume, ca trebuie sa-i lasam pe bebei sa exploreze, sa cerceteze, sa simta si sa analizeze cu simturile lor tot ceea ce ii intereseaza... De atunci am incercat de cateva ori s-o fac, calculat, constient, stapanit, dar tare greu imi vine si tare mult ma deranjeaza...
Prima mea idee (asociatie) a fost ca precis am mostenit sau mai bine zis am integrat ceva din comportamentul obsesiv legat de curatenie al mamei mele, care ma imbraca mereu in alb si ma voia o papusa imaculata, lipsita de viata, un obiect frumos care s-o satisfaca pe ea. Incepusem chiar sa ma urasc pentru chestia asta. Incepand sa discut cu terapeuta, ii povesteam ce senzatii fizice puternice de repulsie imi provoaca sa-l vad pe David cum baga degetele in mancare, chiar ma si strambam pentru a ilustra mai bine dezgustul, iar terapeuta m-a intrebat ce drum vreau sa abordam, ce interpretare mi se pare mai puternica: sila pe care mi-o produce imaginea lui David murdarit pe maini de la mancare sau eventual teama ca astfel imi pierd controlul exercitat cand ii dau de mancare. I-am spus ca sila e mai tare, teama de a-mi pierde controlul nu prea o simt in acest caz, fiindca de exemplu nu ma deranjeaza deloc sa-i dau lui o lingurita si el sa dea cu lingurita in castron sau sa arunce mancarea pe sus (tot cu lingurita). Ceea ce predomina este senzatia aia unsuroasa care-mi produce scarba.
In acest context, mi-am mai amintit ceva. Mie din principiu nu-mi place sa curat in chiuveta cand se umple de farfurii sau castronase sau tacamuri murdare, nu suport nimic uleios pe maini, nu suport sa ating carnea cruda cand o tai (folosesc cutit si furculita), chiar dupa ce gatesc eu si raman ustensilele murdare il rog pe Bogdan sa le clateasca si sa le puna in masina de spalat vase, iar eu ma ocup de ele sa le asez la loc cand sunt curate...
Ei, am inchis ochii si m-am lasat prada senzatiei de scarba. Imi dau seama ce ciudat suna, dar efectiv mi se stransese stomacul ghem, iar cu bratele simteam nevoia sa ma cuprind si sa ma strang in mine, sa ma protejez... Senzatia era ca un film de grasime care imi inconjura corpul, lipindu-se de mine, alunecand pe mine si facandu-mi o sila si mai cumplita! La intrebarea terapeutei, i-am spus ca este ceva transparent si uleios, slinos, scarbos, care parca vrea sa ma cuprinda pe toate partile si sa patrunda in mine cumva si nu ma pot elibera... Stateam pe banca, adunata in mine, cu capul lasat si ochii inchisi... ma facusem mica-mica...
La un moment dat, a aparut si vechea mea senzatia de negru in fata ochilor, de ameteala ca si cum m-as fi invartit cu un carusel la viteza maxima, simteam ca mi se rasucesc maruntaiele in toate directiile si ma intepau tamplele, asta e la mine de obicei semnul regresiei, semnul ca ceea ce simt este ceva vechi, deja cunoscut din copilarie. Apoi am simtit brusc cum o mana ma apasa pe ceafa, impingandu-ma in jos, sa aplec si mai mult capul...
Ratiunea si luciditatea au intervenit in acest punct, deja ma apucasem sa interpretez constient si ma si vedeam in pozitie de violata. Am crezut ca are de-a face cu unchiul abuzator proaspat decedat. Tocmai cand ne pregateam s-o luam pe drumul asta, senzatia s-a schimbat brusc (corpul a vrut sa ma readuca pe drumul corect): mana care ma apasa cu putere pe ceafa a disparut, acum simteam ca si cum cineva ma apasa cu forta doar cu degetul mare, a umilire, a strivire. Si peste toate aceeasi senzatie alunecoasa, scarboasa, sufocanta.
In clipa cand am realizat asta, am vizualizat ce voiau sa-mi aminteasca toate aceste senzatii disparate si am constientizat semnificatia lor: totul venea de la mama.
Mama cu tentaculele ei invizibile, acaparatoare si egoiste, mama cu dorinta ei inconstienta de a ma absorbi si de a ma face parte din ea, de a nu ma lasa sa respir singura, cu dorinta ei de a ma lua in posesie si de a-mi nega dreptul la o existenta proprie, apoi felul ei de a fi fata de mine in aparenta, la suprafata (substanta uleioasa si alunecoasa), dublat de capacitatea mea instinctiva de a demasca adevaratele ei intentii (de aici transparenta substantei, fiindca vedeam prin ea!). Mana si apoi degetul care ma apasau nemilos pe ceafa mi-au aratat adevaratul ei caracter: cand a realizat ca nu sunt si nu voi fi niciodata papusa care s-o faca pe ea fericita, cand a simtit ca nu ma va putea manipula ca sa-i ofer iubirea refuzata de propriii ei parinti (caci ea doar dupa asta se mistuia, fetita din ea era la comanda, imatura, egoista, narcisista), mama a inceput sa ma terorizeze, a vrut sa ma anuleze, sa imi ingenuncheze personalitatea si fiinta, pentru a se razbuna pentru ca nu-i intorceam "dragostea" asa cum voia ea.
Am plans din nou de mila Feliutei, invizibila in ochii mamei cu individualitatea ei proprie, singura in lupta ei pentru supravietuire sufleteasca, rezistand epuizata "iubirii" vampirice a mamei. A fost din nou o sedinta buna de travaliu emotional. Ca intotdeauna, situatia initiala (cu David si mancarea) nu are nimic de-a face cu prezentul, ci este doar un trigger care declanseaza o cascada intreaga de amintiri fizice, de senzatii cunoscute din trecut si reprimate. Cand am ajuns acasa, ma simteam calda si plina de viata pe dinauntru, ca si cum inca o bucata de gheata se topise in mine, am simtit ca am mai desfacut un nod important, am recastigat inca o bucatica de teren, am reluat contactul cu Feliuta cea mica si am simtit din nou putin din suferinta ei. Ce bine mi-a facut! Si sunt convinsa ca in curand senzatia de scarba se va dizolva definitiv si nu numai ca ma voi simti mai libera, dar voi putea si actiona mai liber.
Felicitam si noi din toata inima bebeii scumpi aniversati azi: gogosica Teodora si cavalerii Tudor si Mircea, sa va fie viata o lunga plimbare prin gradina fericirii, sa fiti sanatosi, norocosi, fie ca soarele iubirii sa va incalzeasca sufletele o vesnicie!
Dupa ziua plina de ieri (vizita la birou la Frankfurt, masa de pranz cu 6 colege, somnic in parc, intors acasa cu trenul, vazut multa lume), a dormit Daviducul pana la 4 dimineata tare bine, dupa aceea l-am luat langa mine si am mai dormit asa pana la 6:45. De fapt, acum ca ma gandesc mai bine, de vreo 2 luni nu se mai trezeste decat o singura data pe noapte (dupa ora 2, uneori si la 4 jumatate), iar dupa ce il iau langa mine doarme mai departe, iar eu ma intorc si ma foiesc cu patura, dar el nu se mai trezeste... Pe scurt, e muuult mai bine decat in primele 6 luni, cand credeam ca mi se va lichefia creierul... Incet-incet o sa invete si el sa doarma noptile fara intreruperi... chiar daca probabil nu va ataca recordul micutei Alexandra (fetita Marilenei), care cica a reusit sa doarma mai bine si decat mami a ei, era relaxata chiar si cu sforaiturile bunicii langa ea... Copilul utopic la care viseaza toate mamicile, nu? ;-)
Azi trimitem pupici la Magnetism, Andrada (multumim pentru cuvintele frumoase) si la Cleo (pentru intelepciune si pentru depasirea stadiului de crezut orbeste in dogma medicinei moderne; by the way, tinem pumnii la urmatorul papanicolau, sa iasa rezultatele bune)!
Problema la care voiam sa lucrez era legata in aparenta de blocajul meu interior care ma impiedica sa-l las pe David sa bage degetele in castronel cand ii dau sa manance, acel ceva care ma franeaza efectiv fizic sa-i permit sa se manjeasca pe degete cu mancarea, sa-i simta consistenta, sa se joace cu ea, whatever. Inca de cand o vazusem pe forum pe Iulia cum o lasa pe Mufitza ei sa se joace singura cu castronelul, cu lingurita, cu mancarea, pe de o parte ma cuprinsese o admiratie extraordinara fata de Iulia (cool girl), iar pe de alta parte mi se stransese stomacul si mi se facuse pielea ca de gaina la gandul de a face si eu vreodata cu David asa. Desi stiam, rational, ca e cel mai normal si mai firesc lucru din lume, ca trebuie sa-i lasam pe bebei sa exploreze, sa cerceteze, sa simta si sa analizeze cu simturile lor tot ceea ce ii intereseaza... De atunci am incercat de cateva ori s-o fac, calculat, constient, stapanit, dar tare greu imi vine si tare mult ma deranjeaza...
Prima mea idee (asociatie) a fost ca precis am mostenit sau mai bine zis am integrat ceva din comportamentul obsesiv legat de curatenie al mamei mele, care ma imbraca mereu in alb si ma voia o papusa imaculata, lipsita de viata, un obiect frumos care s-o satisfaca pe ea. Incepusem chiar sa ma urasc pentru chestia asta. Incepand sa discut cu terapeuta, ii povesteam ce senzatii fizice puternice de repulsie imi provoaca sa-l vad pe David cum baga degetele in mancare, chiar ma si strambam pentru a ilustra mai bine dezgustul, iar terapeuta m-a intrebat ce drum vreau sa abordam, ce interpretare mi se pare mai puternica: sila pe care mi-o produce imaginea lui David murdarit pe maini de la mancare sau eventual teama ca astfel imi pierd controlul exercitat cand ii dau de mancare. I-am spus ca sila e mai tare, teama de a-mi pierde controlul nu prea o simt in acest caz, fiindca de exemplu nu ma deranjeaza deloc sa-i dau lui o lingurita si el sa dea cu lingurita in castron sau sa arunce mancarea pe sus (tot cu lingurita). Ceea ce predomina este senzatia aia unsuroasa care-mi produce scarba.
In acest context, mi-am mai amintit ceva. Mie din principiu nu-mi place sa curat in chiuveta cand se umple de farfurii sau castronase sau tacamuri murdare, nu suport nimic uleios pe maini, nu suport sa ating carnea cruda cand o tai (folosesc cutit si furculita), chiar dupa ce gatesc eu si raman ustensilele murdare il rog pe Bogdan sa le clateasca si sa le puna in masina de spalat vase, iar eu ma ocup de ele sa le asez la loc cand sunt curate...
Ei, am inchis ochii si m-am lasat prada senzatiei de scarba. Imi dau seama ce ciudat suna, dar efectiv mi se stransese stomacul ghem, iar cu bratele simteam nevoia sa ma cuprind si sa ma strang in mine, sa ma protejez... Senzatia era ca un film de grasime care imi inconjura corpul, lipindu-se de mine, alunecand pe mine si facandu-mi o sila si mai cumplita! La intrebarea terapeutei, i-am spus ca este ceva transparent si uleios, slinos, scarbos, care parca vrea sa ma cuprinda pe toate partile si sa patrunda in mine cumva si nu ma pot elibera... Stateam pe banca, adunata in mine, cu capul lasat si ochii inchisi... ma facusem mica-mica...
La un moment dat, a aparut si vechea mea senzatia de negru in fata ochilor, de ameteala ca si cum m-as fi invartit cu un carusel la viteza maxima, simteam ca mi se rasucesc maruntaiele in toate directiile si ma intepau tamplele, asta e la mine de obicei semnul regresiei, semnul ca ceea ce simt este ceva vechi, deja cunoscut din copilarie. Apoi am simtit brusc cum o mana ma apasa pe ceafa, impingandu-ma in jos, sa aplec si mai mult capul...
Ratiunea si luciditatea au intervenit in acest punct, deja ma apucasem sa interpretez constient si ma si vedeam in pozitie de violata. Am crezut ca are de-a face cu unchiul abuzator proaspat decedat. Tocmai cand ne pregateam s-o luam pe drumul asta, senzatia s-a schimbat brusc (corpul a vrut sa ma readuca pe drumul corect): mana care ma apasa cu putere pe ceafa a disparut, acum simteam ca si cum cineva ma apasa cu forta doar cu degetul mare, a umilire, a strivire. Si peste toate aceeasi senzatie alunecoasa, scarboasa, sufocanta.
In clipa cand am realizat asta, am vizualizat ce voiau sa-mi aminteasca toate aceste senzatii disparate si am constientizat semnificatia lor: totul venea de la mama.
Mama cu tentaculele ei invizibile, acaparatoare si egoiste, mama cu dorinta ei inconstienta de a ma absorbi si de a ma face parte din ea, de a nu ma lasa sa respir singura, cu dorinta ei de a ma lua in posesie si de a-mi nega dreptul la o existenta proprie, apoi felul ei de a fi fata de mine in aparenta, la suprafata (substanta uleioasa si alunecoasa), dublat de capacitatea mea instinctiva de a demasca adevaratele ei intentii (de aici transparenta substantei, fiindca vedeam prin ea!). Mana si apoi degetul care ma apasau nemilos pe ceafa mi-au aratat adevaratul ei caracter: cand a realizat ca nu sunt si nu voi fi niciodata papusa care s-o faca pe ea fericita, cand a simtit ca nu ma va putea manipula ca sa-i ofer iubirea refuzata de propriii ei parinti (caci ea doar dupa asta se mistuia, fetita din ea era la comanda, imatura, egoista, narcisista), mama a inceput sa ma terorizeze, a vrut sa ma anuleze, sa imi ingenuncheze personalitatea si fiinta, pentru a se razbuna pentru ca nu-i intorceam "dragostea" asa cum voia ea.
Am plans din nou de mila Feliutei, invizibila in ochii mamei cu individualitatea ei proprie, singura in lupta ei pentru supravietuire sufleteasca, rezistand epuizata "iubirii" vampirice a mamei. A fost din nou o sedinta buna de travaliu emotional. Ca intotdeauna, situatia initiala (cu David si mancarea) nu are nimic de-a face cu prezentul, ci este doar un trigger care declanseaza o cascada intreaga de amintiri fizice, de senzatii cunoscute din trecut si reprimate. Cand am ajuns acasa, ma simteam calda si plina de viata pe dinauntru, ca si cum inca o bucata de gheata se topise in mine, am simtit ca am mai desfacut un nod important, am recastigat inca o bucatica de teren, am reluat contactul cu Feliuta cea mica si am simtit din nou putin din suferinta ei. Ce bine mi-a facut! Si sunt convinsa ca in curand senzatia de scarba se va dizolva definitiv si nu numai ca ma voi simti mai libera, dar voi putea si actiona mai liber.
* * * * *
Felicitam si noi din toata inima bebeii scumpi aniversati azi: gogosica Teodora si cavalerii Tudor si Mircea, sa va fie viata o lunga plimbare prin gradina fericirii, sa fiti sanatosi, norocosi, fie ca soarele iubirii sa va incalzeasca sufletele o vesnicie!
Dupa ziua plina de ieri (vizita la birou la Frankfurt, masa de pranz cu 6 colege, somnic in parc, intors acasa cu trenul, vazut multa lume), a dormit Daviducul pana la 4 dimineata tare bine, dupa aceea l-am luat langa mine si am mai dormit asa pana la 6:45. De fapt, acum ca ma gandesc mai bine, de vreo 2 luni nu se mai trezeste decat o singura data pe noapte (dupa ora 2, uneori si la 4 jumatate), iar dupa ce il iau langa mine doarme mai departe, iar eu ma intorc si ma foiesc cu patura, dar el nu se mai trezeste... Pe scurt, e muuult mai bine decat in primele 6 luni, cand credeam ca mi se va lichefia creierul... Incet-incet o sa invete si el sa doarma noptile fara intreruperi... chiar daca probabil nu va ataca recordul micutei Alexandra (fetita Marilenei), care cica a reusit sa doarma mai bine si decat mami a ei, era relaxata chiar si cu sforaiturile bunicii langa ea... Copilul utopic la care viseaza toate mamicile, nu? ;-)
Azi trimitem pupici la Magnetism, Andrada (multumim pentru cuvintele frumoase) si la Cleo (pentru intelepciune si pentru depasirea stadiului de crezut orbeste in dogma medicinei moderne; by the way, tinem pumnii la urmatorul papanicolau, sa iasa rezultatele bune)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu