Despre morti (o alta perspectiva)

Azi a fost o zi plina: vizita la birou, masa de pranz cu colegele, palavragit, apoi o sedinta de terapie in parc. Foarte fructuoasa. Revin maine cu esentialul. Acum doar o micuta completare referitoare la moartea unchiului meu. I-am povestit terapeutei ca nu am simtit nimic cand am aflat, nici tristete dar nici bucurie autentica (desi acum cativa ani am avut cateva impulsuri de a-l suna si de a-i spune "Mori odata, ticalos nenorocit!"), acum pur si simplu imi este prea departe si prea straina lumea de acolo, ma lasa rece. Cand i-am spus ca nenorocitul a mai trait 7 ani dupa diagnosticul de cancer la colon si ca mi se pare nedrept, cand altii mor mult mai tineri, terapeuta a comentat: "7 ani in care i s-a dat timp sa sufere si sa plateasca pentru ce a facut, prin dureri insuportabile si prin constiinta mortii apropiate, prin frica mortii apropiate, e si asta o pedeapsa..."

In clipa aia am simtit bucurie. Da, e mai bine ca nu a murit repede, fara dureri, e mai bine ca inca de acum 7 ani avea picioarele umflate si abia mai putea sa mearga, e mai bine ca s-a chinuit si ca a avut timp sa simta acele dureri, asta e o micuta compensare pentru tot ce a distrus el in sufletele unor copii. Mai ca imi venea sa cred ca exista totusi Dumnezeu.